Nina: „Mi-am promis că atunci când voi crește mare îmi voi găsi un soț ca tata și voi” Povestea tulburătoare a Ninei, o tânără care a rămas singură pe lume la 8 ani, după ce părinții s-au dus unul după altul.Ce decizie a luat atunci Nina

Această poveste este despre dragostea care „naște” dragoste, despre oameni cu sufletul frumos care ne dau nou, tuturor, lecții de viață de care puțini sunt capabili să le priceapă.

Concret, este vorba de Nina și Ilie, doi tineri dintr-un sătuc din raionul Hâncești, Republica Moldova, care pe lângă cei trei copiii biologici, mai au în grijă alți patru. Acest gest de a lua în plasament patru copii străini, pe care să îi iubească și pe care să-i crească în dragoste și înțelegere, a venit din dorința Ninei de a răsplăti dragostea familiei care a adoptat-o.Povestea a fost făcută publică pe site-ul odoras.md și începe așa:

Am rămas orfană la vârsta de opt ani, după ce părinții au decedat la o distanță de doi ani unul de altul. Frații mai mari nu m-au putut lua la întreținere pentru că erau și ei la început de drum, iar vremurile la începul anilor 90 știm cu toții cât de grele erau. Autoritățile au decis să nu mă ducă la internat, atât timp cât în viață era bunica din partea tatei, care m-a crescut așa cum a putut. Chiar dacă am avut parte de dragoste din partea bunicii, copilăria mea a fost cu multe lipsuri. Eram deseori flămândă și prost îmbrăcată, fapt remarcat de colegi. Sigur că au fost mulți dintre cei care făceau haz de necaz pe seama mea, nu și Igor, un băiat care, dimpotrivă, legase prietenie cu mine și care nu uita niciodată să îmi aducă de acasă câte ceva gustoșel.

Igor provenea dintr-o familie cu trei copii, avea niște părinți pur și simplu minunați (după cum urma să aflu singură ulterior) care munceau zi și noapte pentru bunăstarea lor. Într-o zi, mama lui remarcase obișnuința de a lua mâncare de acasă și a insistat să afle cui o duce. Răspunsul – „mama avem în clasă o fetiță mai săracă” – o înduioșă. Și atunci ea insistă să mă cunoască. Tocmai se apropia vacanța și ea insistă să mă aducă acasă la ei. Bunica nu a refuzat. Simțea ea că acolo îmi va fi mai bine, mai ales că și ea era mai tot timpul bolnavă și nu îmi putea oferi mare lucru.

Nu voi uita niciodată ziua când am mers pentru prima dată în noua mea familie. Timidă, abia de îngânam câteva cuvinte, în schimb ei m-au primit călduros, atât părinții, cât și noii mei frați. Atunci au decis să mă înfieze. Bunica nu s-a împotrivit nici de data asta. Chiar era fericită să mă vadă sătulă și bine îmbrăcată.

Mama a fost o femeie minunată și totodată puternică, cum mai rar găsești pe lumea asta. A crescut o casă de copii dintre care doar doi biologici. Primul copil s-a născut mort. Dar de asta am aflat abia acum câțiva ani, pentru că la maternitate a luat decizia de a aduce acasă un băiețel născut și tot atunci abandonat de o studentă, în locul propriului copil. Ulterior a născut alți trei copii, dar, din păcate, unul a decedat, apoi am fost înfiată eu, iar după mine alți doi frați. Ne-a crescut pe toți cu dragoste și nu a făcut niciodată diferență între noi, iar felul ei de a fi, de a lua decizii și a acționa rapid în cele mai cruciale momente din viață, m-au frapat dintotdeauna. Din păcate, am pierdut-o acum doi ani. Avea doar 51 de ani și o poftă nebună de viață. În toate pornirile ei frumoase legate de educație era ajutată de tata, un bărbat la fel de minunat. De fapt, de el mă atașasem și mai mult, or, anume lui i-am spus pentru prima dată cuvântul „tată”. Ei doi au pus o amprentă atât de puternică asupra mea, încât mi-am promis că atunci când voi crește mare neapărat îmi voi găsi un soț ca tata și voi înfia copii, așa cum a făcut mama.

Și Dumnezeu mi-a auzit rugăciunea atunci când mi l-a scos în cale pe Ilie, un băiat muncitor, care provenea dintr-o familie cu mulți copii. Ne-am căsătorit, iar la scurt timp am devenit părinții unei fetițe minunate, iar peste doi ani, ai unui băiețel. Pe când Anișoara avea cinci ani, iar Sergiu – trei ani, am decis că e timpul să înfiem sau să luăm în plasament un copil așa cum mi-am promis. Se întâmpla acum cinci ani. Am mers împreună cu soțul în raion, iar asistentul social mi-a propus doi frați (un băiat și o fată) care creșteau alături de părinții alcoolici. Ei mai aveau și o soră, aflată la întreținera unei mătușe în altă localitate.

Când am mers să îi luăm, am rămas fără cuvinte. Tristețe în ochi și mizerie în jur. Nici până azi nu pot crede că doi oameni maturi, perfect apți de muncă, pot permite ca proprii copii să ajungă atât de rău. Flămânzi, goi și deznădăjduiți. Când ne-au văzut s-au agățat de gâtul nostru și nu ne-au lăsat până am ieșit pe poartă. Mai greu era cu sora, care pe atunci avea 11 ani și privea cu scepticism la toți și la toate. Nu voia să meargă nicăieri. Nu credea în maturi. Am convins-o cu greu să vină cel puțin în vizită. A acceptat cu condiția că revine la mătușă, în caz că nu se va simți bine în familia noastră. În ziua când a venit, am memorizat cu toții reacția ei – „oare chiar în casa asta voi trăi”? Și a rămas.

Tot în acea perioadă, asistentul social ne-a întrebat dacă nu putem să luăm în plasament încă un băiețel, aflat în stare de risc, după ce anterior frățiorul mai mare a murit înghețat în casă. „Pentru câteva luni până iese din iarnă”, cum s-a exprimat el atunci. Dar copilul a rămas în casa noastră până azi. Între timp, în familia noastră s-a născut încă un băiețel. Astfel, am ajuns la nici 30 de ani să avem o familie mare, cu tocmai șapte copii.

Părinții ne-au crescut fără a face vreo diferență între noi – biologici sau adoptivi – ne iubeau la fel. Iar asta a fost una din cele mai frumoase lecții pe care am luat-o de la ei. Azi nici pentru mine nu există nici o diferență. Toți șapte sunt copiii mei. Le ofer dragoste și atenție în egală măsură. Atunci când fiica mai mare a dorit să facă studii la Colegiul de Medicină, am răspuns dorinței ei și nu ne-am limitat la încurajări gen, fă și tu o școală acolo. Am susținut-o până și-a văzut visul împlinit, chiar dacă am avut suficiente obstacole legate de acte.

Educația este un alt capitol la care aș putea vorbi ore întregi. A fost dificil, mai ales în primii doi ani, când au venit toți cu caractere diferite, cu experiențe de viață diferite. Dar eu am luat copiii anume pentru a planta în ei tot ce este bun, așa cum au făcut și cu mine 20 de ani în urmă. Ce am văzut eu în familia părinților mei adoptivi, aceea am oferit altor copii aflați în situația mea. Mi-s dragi toți șapte, mai ales atunci când se lipesc cu mic cu mare și mă roagă – „mam, hai să ne jucăm”. Să-i vedeți câte jocuri mai născocesc – cu apă și făină, cu baloane, cu funingine, întreceri la alergat, dar și la citit.

Din punct de vedere financiar, ne descurcăm ca majoritatea moldovenilor rămași în țară. Creștem păsări, animale, soțul pleacă ocazional la muncă peste hotare. Întrucât suntem o casă de tip familie, suntem și salariați, ce-i drept cu bani puțini, mai ales când e vorba de patru copii dintre care unul e deja student, dar e și acesta un ajutor pe care nu putem să îl ignorăm.

Și chiar dacă acești copii au tot dreptul să plece fără întoarcere, după ce vor împlini vârsta de 18 ani, inima de mamă îmi spune că tot în casa noastră vor reveni. Aici își vor aduce copiii, aici vor veni în weekend-uri și în vacanțe. Iar ușa casei noastre va fi deschisă mereu. Așa cum e deschisă până azi ușa casei părinților care m-au crescut.

Ioana: „Dorința de a intra în biserică neprihănită m-a împins să nu mă mai uit cu cine mă mărit și când. M-am trezit deodată luată de val și băgată în ceva la care nu prea avusesem timp să mă gândesc” Prin câte a trecut femeia, nu poate îndura oricine!

Sunt nefericită, dar n-am dreptul să mă lamentez, de vreme ce eu mi-am așternut o asemenea viață înainte: dorința de a intra în biserică neprihănită m-a împins să nu mă mai uit cu cine mă mărit și când! Cât mai repede!

Poate că nu-i o știre de interes public, însă eu am început facultatea virgină. Pentru claritate: nu facultatea era virgină, ci subsemnata. Chestie de mentalitate, dacă vreți. Voiam să mă căsătoresc virgină. De-abia în timpul facultății am cunoscut amorul, când… m-am măritat. Cică toate la timpul lor, însă la mine expirase termenul.La urma urmei, ce știam eu despre dragoste la douăzeci de ani? Știam, oare, mai mult decât pe vremea când eram o adolescentă stângace? În liceu, puținele întâlniri pe care le avusesem mi le aranjase fratele meu (cu unul dintre prietenii lui) sau maică-mea (cu fiul unei prietene de-a ei).N-am avut prieten în adevăratul sens al cuvântului până în anul doi de facultate. Acest prieten – ridicat la rangul platonic de logodnic – era Traian Diaconu, tânăr asistent universitar. Irezistibil, în opinia mea.

Și cu Traian totul a mers atât de repede… Până să-mi dau seama, el se urcase în mașina lui rablagită, la un sfârșit de săptămână, și se dusese să-mi ceară mâna de la tatăl meu, ceea ce, sinceră să fiu, nu mi s-a părut demodat, ci romantic. Eram foarte emoționată. Tata i-a spus lui Traian că eu trebuia să hotărăsc. Mama era îngrijorată deoarece i se părea că eram prea tânără, că nu aveam experiență, cu toate că și mama se măritase de tânără.

Deci, numai eu trebuia să hotărăsc și chiar am hotărât, dar se pare că m-am trezit deodată luată de val și băgată în ceva la care nu prea avusesem timp să mă gândesc. Am tipărit invitațiile, am aranjat cu firma care trebuia să se ocupe de masă la nuntă și ni s-a fixat la oficiul stării civile ziua în care trebuia să ne cununăm.

Traian se grăbea. Bineînțeles că se grăbea… Ne ținuserăm în brațe și ne sărutaserăm de multe ori, și el zicea că o să-și piardă mințile dacă n-o să fiu a lui. Eu încercam să-i explic de ce voiam să aștepte. Nici măcar nu era ceva ce ținea de religie. „O femeie virtuoasă trebuie să se păstreze pentru căsătorie”, spuneam eu, căci așa învățasem de la mama, dar asta era și convingerea mea.

Zău, nu era ceva care ținea de religie, deși știam că era ceva spiritual. Trup și suflet. Carne și spirit. Un bărbat și o femeie, uniți pentru veșnicie. Ființe-pereche.

Am încă proaspătă în minte noaptea nunții. Eu și Traian eram amândoi storși de oboseală. După câteva sărutări, el s-a dovedit brutal și totul s-a terminat foarte repede. După asta, s-a întors pe o parte și a adormit. Asta era? Pentru asta mă păstrasem eu?

Lucrurile – în materie de amor – au continuat așa. După câțiva ani de căsătorie, am încercat să-i spun cu blândețe soțului meu că nu sunt satisfăcută, dar n-am folosit cuvântul acesta. I-aș fi distrus egoul. Oricum, el s-a simțit insultat, de parcă faptul că arăta bine ar fi fost de ajuns ca să mă aducă la extaz.Nu numai problema aceasta de ordin intim îmi târa viața către derizoriu, ci și comportamentul soțului meu (comportamentul în ansamblu), care se schimba gradual, în sens unic, în sens rău, căci Traian a început să mă trateze ca pe o servitoare.

Măcar dacă mă lăsa să fiu servitoare în altă parte decât acasă, dar nu, dumnealui voia să fiu casnică, supusă, măruntă și să trăim amândoi din leafa lui modestă din care o parte lua destinații sordide. De vreo doi ani, poate mai mult, el a devenit agresiv. Îmi vorbește mizerabil și mă pălmuiește fără motiv. De fapt, nici măcar „motivele” n-ar îndreptăți așa ceva oribil. Astfel de violențe sunt de neîngăduit. O proastă sunt că îndur umilințele! Nu mai am lângă mine un soț, nici măcar o ființă umană.

De când s-a apucat și de băutură, „dom’ profesor” este la fel ca un animal (brută nesimțitoare, nici nu prea se mai spală); mă mir cum de-l mai țin ăia la universitate. După ce Traian a devenit un bețiv, accesele lui de furie și de mitocănie s-au transformat în scandaluri prelungite, spre oripilarea vecinilor. Existență horror.

Nu cred în soartă -sau cel puțin nu cred în accepțiunea de predestinare ce i se dă „sorții”. Cred că soarta și-o face omul. Dacă l-aș fi cunoscut mai bine pe Traian înainte de căsătorie și dacă aș fi cunoscut înainte și alți bărbați (cu care să pot face comparație), n-ar mai fi fost niciuna, vreau să spun nu cu el. Am fost o fraieră lipsită de experiență, dar m-am și pripit. Am dat năvală la măritiș de parcă mariajul ar fi premiul Oscar al femeilor.

Prietenele mele (puține la număr), cărora le-am mai „scăpat” câte ceva despre viața mea de coșmar, mă tot întreabă de ce nu divorțez. E întrebarea pe care mi-am pus-o și eu, dar, în ultimele zile, mi-am dat seama că nu vreau să mai existe un răspuns. Sunt prea nefericită cu acest individ, așadar, a venit vremea să divorțez, a venit vremea care trebuia să vină mai demult. Ia spuneți-mi: tu ce ești dacă ești nevasta unui bou?

Tata mi-a zis încă din urmă cu doi ani să-l las dracului, dar mie mi-a fost rușine să divorțez. Acum… chiar că nu-mi mai pasă de ce vor spune rudele și cunoscuții, pentru că dreptatea este de partea mea – și suferința e tot de partea mea. S-a umplut paharul.

A greși este omenește, dar a persista în greșeală e nebunie curată. Nu mai vreau, nu mai pot, am ajuns la limită. Vă mulțumesc pentru răbdarea de care ați dat dovadă citind până la capăt lamentațiile unei femei nefericite. Poate va răsări vreodată soarele și pe strada mea. Sunt nerăbdătoare nu numai să scap de Traian, ci și să profesez. Am o licență de inginer care deocamdată nu-mi folosește la nimic, deoarece nemernicul ar prefera să mă omoare decât să mă lase să-mi iau serviciu. Dacă se adâncește în alcoolism (și asta face), o să-i dea și lui Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu, ceea ce merită, după toate mizeriile pe care mi le-a făcut.”

Dimineața e la celălalt capăt al pământului, iar seara își ia copilul de la grădiniță! Cum arată o zi din viața unui tată-pilot

A dat curs unui vis din copilărie, și anume de a deveni pilot. Și visul i s-a împlinit. Zboară de aproape două decenii, și are la activ peste șase mii de ore zburate. Inițial pilota elicoptere, azi avioanele din cadrul unei companii din Republica Moldova. Este vorba de Victor Danilescu, pilot cu experiență, iar prin cumul, tată și soț. Cum arată o zi din viața unui om care dimineața se află la celălalt capăt al lumii, iar seara merge și ia copilul de la gradiniță, aflați din articol.

„Unele dimineți încep la 4.30. De obicei, ies din casă fără cafeaua de dimineață, o beau mai târziu la aeroport, dar nu și fără pupicul pe obrazul soției și al fiicei, care la ora asta încă dorm duse.La 5.30 sunt, de regulă, la aeroport, unde încep pregătirile de zbor. Ce presupune asta? Dosarul zborului, care conține planul computerizat de zbor, informații legate de rută, de aeronavă, studierea condițiilor meteorologice la aeroportului de plecare dar și la cel de destinație, precum și aeroporturile de rezervă, evaluarea posibilelor riscuri care pot apărea pe parcursul zborului și care ar fi procedurile de urgență pentru aceste cazuri.

După ce se ia cunoștință cu lista echipajului nominalizat pentru efectuarea zborului, care este alcătuit din cinci persoane – comandant, copilot și trei însoțitori de bord, se execută un briefing în care se informează despre misiunea ce urmează a fi îndeplinită, numărul pasagerilor și particularitățile zborului – timp de zbor, vremea pe parcursului zborului și respectiv vremea prognozată pentru destinația de zbor, situații de urgență.

La 6.30, după ce are loc îmbarcarea pasagerilor, ne luăm zborul. Ieri spre exemplu am zburat spre Verona. Alaltăieri am fost la Frankfurt, acum câteva zile am zburat la Paris și Moscova. De obicei, ajungem la destinație în decurs de două – trei ore, în dependență de destinație. De îndată ce are loc debarcarea pasagerilor începem pregătirea aeronavei pentru zborul de retur, care e aceiași ca și la zborul de tur. Se adaugă doar alimentarea aeronavei, care se face la locul de parcare, și curățenia cabinei de pasageri, ce se efectuează de echipele speciale sub supravegherea însoțitorilor de cabină. După finalizarea acestor proceduri urmează îmbarcarea pasagerilor și zborul spre Chișinău.

Toate aceste operațiuni, care în timp s-au șlefuit până la automatizare, durează aproximativ o oră, astfel că la ora 9.30 „plecăm din nou la drum”, iar peste alte două ore suntem la cea mai bună destinație – „acasă”, adică la Chișinău.

De obicei, imediat după aterizare și debarcarea pasagerilor, ne adunăm pentru un de-briefing. La de-briefing se studiază toate problemele apărute pe parcursul întregii curse de zbor și propuneri pentru soluționarea acestora într-un mod eficient și în scurt timp.

Pe la 12.30 ajung acasă, unde reușesc să iau prânzul, după care merg să mă odihnesc. O pauză de somn de o oră, maximum o oră și jumătate, sunt absolut necesare pentru orice pilot. Soția deja îmi cunoaște regimul și îl respectă. Mă așteaptă cu prânzul gata și mă lasă în intimitatea mea să mă odihnesc, fapt pentru care îi mulțumesc.

La ora 13.30 sunt din nou în picioare. Ca orice soț și tată am suficiente responsabilități, mai ales că la moment suntem în plin proces de reparație, așa că treburi am destule. Dar indiferent de cât de multe lucruri aș avea planificate în agendă, la 17 fără un sfert merg s-o iau pe Delia acasă de la grădiniță. Momentele când sare în sus de bucurie că mă vede și mă cuprinde de gât sunt deosebite, dar foarte rare. Știind că mă așteaptă nu pot s-o dezamăgesc. De obicei, îndată ce ieșim de pe poarta grădiniței, niciodată nu venim direct acasă, ci mergem și ne plimbăm prin parc, trecem pe la toate terenurile de joacă care ne apar în cale, astfel că ajungem acasă pe la ora nouă seara.

Acasă, ne așteaptă soția cu cina gata făcută, după care Delia trece sub „jurisdicția” mamei (râde) pentru baia și povestea de seara. Eu merg la culcare înaintea lor. Următoarea zi iarăși trebuie s-o încep la 4.30, urmează un nou zbor, o nouă destinație, o nouă provocare ce vine la pachet cu noi experiențe. ”

Se întorceau acasă, când soțul a oprit brusc mașina în mijlocul drumului, apoi a coborât fără să scoată o vorbă. Femeia nu știa ce se petrece, dar când a văzut unde s-a dus bărbatul, a pus imediat mâna pe cameră și a filmat totul! Uite ce a făcut bărbatul în plină stradă

Respectul pentru persoanele mai în vârstă se învăță de când suntem mici, cu toate că se întâmplă ca unii dintre noi să uite această lecție odată ce au ajuns adulți. Atâta timp cât avem în jurul nostru persoane vârstnice, care au nevoie de ajutor, e bine să le oferim sprijinul nostr

La fel a făcut și Chris Carter, care i-a dat o mâna de ajutor unui bătrânel.Era în timpul liber cu familia, conducea mașina, când Chris a văzut un bărbat în vârstă în fața porții care se chinuia să tundă iarba de pe lângă casă. În loc să-și vadă de drum, bărbatul a oprit mașina și s-a dus să-l ajute pe bătrânul care voia să aibă gazonul îngrijit.

Cea care a făcut public tot acest moment a fost soția lui Chris, pe nume Tara, impresionată de gestul partenerul lui. A știu dintotdeauna că soțul ei este un bărbat minunat, dar ce a făcut în acea zi pentru bătrânel, a făcut-o să fie mândră de cel ce îi e alături.

„Acesta e unul dintre motivele pentru care îl iubesc pe soțul meu. În timp ce mergeam acasă cu copiii noștri, Chris se oprește în drum și-mi spune să merg acasă, apoi să mă întorc după el să-l iau. Nu știam ce se petrece, dar imediat am înțeles ce avea de gând să facă Chris”.

„Îmi doresc ca fiul nostru să învețe ceva din asta și să-i ajute și el pe oamenii din jurul său, precum tatăl lui”, a declarat emoționată Tara.Ceea ce a făcut Chris nu este un bun exemplu doar pentru copiii săi, ci pentru noi toți! Cred că avem nevoie de mai mulți oameni ca el pentru ca tinerii de azi să învețe ce înseamnă bunătatea și respectul!

El are 30 și ea 91 de ani! E șocant cum l-a cucerit această bătrânică pe tânăr, ce povestesc că fac e halucinant! Uite toate detaliile picante din relația lor

Acest cuplu crede la propriu că vârsta este doar un simplu număr, așa că nu ar trebui să intervină în mod negativ în relația lor.Kyle Jones, în vârstă de 31 de ani, se află în prezent într-o relație cu Marjorie McCool, care are frumoasa vârstă de 91 de ani și este o fericită bunicuță. Greu de crezut, nu-i așa? Ei bine, avem pozele și clipul care o pot demonstra.

Un cunoscut site de știri a realizat un reportaj despre cei doi unde bunicuța dezvăluie câteva detalii picante despre relația lor. Descriind intimitatea lor, femeia a spus reporteriței: ,,Dragă, pot să-mi pun piciorul pe umărul lui. Nu glumesc… Primesc multă dragoste și atenție”.

Nici Kyle nu s-a abținut prea mult, iată ce a declarat pentru presă: ,,Avem o relație foarte fizică. Vorbim la telefon din când în când, dar totul e foarte se%ual. Am ieșit și în oraș de câteva ori, dar în general totul e foarte fizic cu noi.Mie îmi plac lucrurile de care se jenează de obicei femeile. Ador ridurile și liniile lăsate. Femeile se îngrijorează de sânii lor lăsați, dar mie mi se pare că arată grozav. Nu prea sunt fan al chirurgiei plastice. Prefer părul gri, e natural. Oamenii spun că vreau moștenirea, dar nu e deloc așa”.

Bunica adaugă: ,,La început eram geloasă pe celelalte femei ale lui, dar se tot întorcea la mine și îmi spunea că eu sunt cea mai bună. Partea fizică a relației noastre e minunată. Sutn uimită, nu am trăit nimic mai bun de atât. Port îmbrăcăminte atrăgătoare în pat și încerc să port cât mai des sutienul, deși nu a mai rămas mai nimic acolo”.

Și-a luat prima ei slujbă ca să-și plătească niște cursuri de desen. A început să spele vase într-un restaurant, dar ce s-a întâmplat 12 zile mai târziu a uimit pe toată lumea! Cine ar fi crezut că așa ceva este posibil?!

Povestea unei tinere din Texas a uimit pe toată lumea și pare desprinsă din filme. Remington William și-a luat o slujbă pentru a-și putea plăti cursurile de design grafic. Astfel, ea a ajuns să spele case într-un restaurant mexican, fără să știe că acest lucru îi va schimba radical viața, după nici două săptămâni.

după 12 zile de la angajare, în timp ce spăla vase la bucătăria restaurantului Chipotle din Austin, Remington a fost recrutată de un om, pe care a decis să-l urmeze fără să pună prea multe întrebări.Acesta i-a explicat cine este și imediat tânăra a decis să dea o şansă ofertei primite, plecând cu bărbatul necunoscut către în New York, unde a semnat un contract cu DNA Models, agenţia din umbra căreia au plecat modele celebre precum Linda Evangelista sau Natalia Vodianova.

Înaltă, slabă, cu tenul alb, roșcată și cu niște ochi superbi albaștri, nu e de mirare că fotografiile ei le-a atras imediat atenția reprezentațiilor Calvin Klein care au cerut-o imediat pentru un spot publicitar. Astfel, dacă pentru multe fotomodele, traseul de la o necunoscută la o celebritate în lumea modei este foarte lung, în cazul lui Remington Williams lucrurile nu au stat deloc așa. Ea a reușit să-și construiască o carieră într-un timp record, apărând în reviste celebre.

În plus, după doar câteva zile William a ajuns să urce pe podium la Săptămâna Modei de la New York, tot pentru Calvin Klein, devenind rapid una dintre cele mai căutate fotomodele din industrie, deși lucra ca fotomodel pentru prima dată în viața ei.

Și asta, pentru că tânăra a reușit cu trăsăturile ei extrem de frumoase să îl impresioneze pe designerul de la Calvin Klein, Raf Simons. Acesta a învăţat-o cum să meargă corect pe tocuri. „Ar fi putut să aibă orice alt model, dar el a crezut în mine atât de mult încât şi-a făcut timp pentru a mă învăţa cum să fac corect totul pentru acest show”, a declarat Remington în revista Vogue.

Norocul extraordinar al lui Williams nu s-a oprit însă aici. După show-ul Calvin Klein, a primit rapid o altă ofertă de ultim moment de a urca pe podium și pentru Marc Jacobs, alături de vedete celebre precum Kaia Gerber sau Gigi Hadid. „Vizitam Met Museum, când am primit brusc o notificare în care eram anunțată că trebuie să ajung la show-ul Marc Jacobs într-o oră în biroul din Soho”, a mai spus William, care a recunoscut că a început să alerge pe străzi pentru a ajunge la timp. „Când am ajuns, Marc era acolo să mă salute. Eram atât de încântată pentru că simțeam că fac parte dintr-un proces creativ încă de la început”, a povestit William.

Deși se bucură de noua ei carieră, tânăra nu-și neglijează pasiunea pentru desen. Aceasta își vede operele pe un site cu 5 dolari bucata, însă având în vedere că popularitatea ei este într-o continuă creștere, ci sigurnață și prețul tablourilor și desenelor ei va urca.

Toți prietenii râdeau de ei când le spuneau ce fac acasă copiii lor: ,,O să vi se urce în cap dacă continuați tot așa”, dar când tatăl le-a explicat de ce îi lasă să facă ce vor, toți au amuțit și le-au dat lacrimile. Uite care este adevărul din spatele acestei imagini

Oamenii trag mereu concluzii greșite atunci când aud că părinții își lasă copiii să doarmă în pat cu ei, dar acest tată le-a dat tuturor o replică pe care nu o vor uita prea ușor.David Brinkley a pus pe Facebook o poză cu soția lui care adoarme alături de cei doi copii ai lor în același pat, cuvintele lui au devenit virale, iată ce a scris:Soția mea este genul de om care devine cel mai bun prieten al tău. Stă ore în șir de vorbă cu prietenii ei TOT TIMPUL și, uneori, mai aud și eu câte ceva. Recent vorbea cu cineva despre copiii care dorm cu părinții în pat, am auzit-o pe această a doua persoană spunând: ,,Soțul tău nu urăște asta? al meu nu m-ar lăsa să fac asta niciodată”. Am rămas uimit și m-a deranjat vreo 4 zile. Așa că am decis să clarific lucrurile..

NU URĂSC niciun lucru care o face pe soția mea să fie mama extraordinară care este. Nu aș vorbi NICIODATĂ urât despre ceva ce ea vrea să facă pentru copiii noștri. Trebuie să mă fac mic de tot pe un colț de pat? Da? Dar, Doamne, cât de frumoasă e când îmi ține în brațe copiii și îi face să se simtă în siguranță! Ideea e că soțiile noastre trec prin aceste experiențe de mame pentru un timp foarte scurt. Ele dau naștere copiilor, îi hrănesc și îi mai lasă uneori să doarmă cu ele. Dar în cele din urmă copiii noștri se vor face mari și vor deveni prea șmecheri pentru asta, așa că de ce noi, ca bărbați, am vrea să le răpim chiar și o secundă din toate astea?

A fi mame este o parte a identității lor, și ce mai sunt 1 sau 3 ani dintr-o viață de om petrecută împreună? Vreau doar să spun că sunt mândru de fiecare decizie pe care soția mea a luat-o ca mamă și că o sprijin în toate. Nu aș vrea niciodată să îi iau aceste scurte momente prețioase care sunt, de fapt, mult prea scurte pentru a le rata! Vă rog să vă respectați soțiile și mamele.

Bărbatul a adus acasă un bebeluș străin, dar când soția s-a uitat în jos, a văzut ceva cutremurător și a început să plângă! Uite ce s-a întâmplat în familia lor și ce făcuse bărbatul

Aceasta este o poveste dulce-amară. Ronnie este pastorul unei biserici din Florida, iar Krystal Stewart este soția lui. Cei doi au început să ofere mese gratuite oamenilor fără adăpost cel puțin de două ori pe săptămână. Tot ei le-au mai oferit acestor oameni și îmbrăcăminte gratuită, precum și obiecte de toaletă, ceea ce s-a dovedit să fie o adevărată binecuvântare pentru acești oameni.

Într-o zi de noiembrie, în timp ce mergeau la serviciu, au observat doi băieței micuți, în fața bisericii. Erau copiii a doi oameni care veneau când se oferea mâncare și luau pentru familie. Cuplul i-a întrebat pe părinți dacă i-ar putea lua pe cei doi copii la ei acasă pentru o noapte, pentru a le da să mănânce și pentru a-i îngriji.

Părinții au spus da imediat, sperând ca cei doi băieți să petreacă o seară plăcută într-o casă, fiindcă ei nu aveau una. În ziua în care părinții s-au întors să ia copiii, au vrut să discute cu cei doi oameni buni.

Asistentul social care se ocupa de cazul lor decisese că cei doi copii nu mai puteau locui cu părinții lor, iar cei doi, disperați, i-au rugat pe soții Stewart să aibă grijă de ei pentru ca băieții să nu nimerească într-un orfelinat.5 luni mai târziu, soții Stewart au fost obligați să aleagă între a-i trimite pe copii la un orfelinat, sau a-i adopta fiindcă încă nu li se permitea să fie reuniți cu părinții lor. Așa că ei i-au adoptat, deși mai avea și ei alți 3 copii ai lor.E trist că părinții și copiii nu vor putea niciodată să aibă o situație stabilă împreună, dar acești doi oameni au schimbat viețile și destinele celor doi băieți! Sperăm că vor trăi împreună fericiți!Iată un clip despre această poveste minunată care vorbește despre ce înseamnă să ai cu adevărat inimă…:

Aşa ceva nu ai mai văzut! Imaginile care au surprins milioane de oameni! La ce intervenţie au fost chemaţi poliţiştii din imagine

Tuturor șoferilor le e teamă să nu rămână cu roata într-o groapă sau să le sara jantele de la gropi, dar niciunii nu s-au gândit că așa ceva se poate întâmpla în realitate.

Şoferul autoturismului blocat pe o autostradă din Marea Britanie s-a trezit cu o problemă greu de prevenit sau de ghicit: maşina s-a scufundat în asfaltul străzii după ce o ţeavă de apă spartă a stricta structura drumului.

Femeia aflată la volanul acestei maşini şi-a părăsit autoturismul pentru a verifica de unde vin zgomotele pe care le aude.

La puţin timp dupe ce şoferiţa a coborât din maşină, asfaltul i-a înghiţit mai bine de jumătate din maşină, apa inundând o mare parte din drum. Un echipaj de poliţie a venit la faţa incidentului şi în foarte puţin timp au şi oprit circulaţia pe carosabil.

“O maşină care trecea pe drum a fost pur şi simplu absorbită de către carosabil, s-a scufundat în asfalt. Din câte am înţeles, la volan se afla o femeie care a coborât din maşină să verifice zgomotele ciudate care proveneau de la drum şi-atunci s-a scufundat autoturismul“, a explicat Gordon Foat, unul dintre martori.

I-a dat unui om al străzii de muncă pentru o zi, dar a trăit surpriza vieții sale! Toată lumea a rămas uluită de întâmplare

Un tânăr a decis într-o zi să facă o faptă bună și săi ofere de lucru unui om al străzii, timp de o zi. La final, bărbatul a avut parte de o surpriză de zile mari!

Este povestea inedită a lui JayJay Murray, care într-o zi a decis să ofere de lucru unui om al străzii timp de o zi, totul contracost.

„Era primul la mine pe șantier și lucra fără oprire. Nu am văzut pe nimeni niciodată să fie atât de fericit că este la muncă! A adorat senvișul cumpărat de mine”

La finalul zilei de muncă, bărbatul a vrut să-i dea omului suma de 15 lire sterline, dar din cheta celorlalți muncitori s-a ajuns la suma de 70 de lire sterline, cam cât i-ar fi ajuns omului fără adăpost să trăiască o lună de zile!

Atât de recunoscător a fost, încât a întrebat dacă mai poate veni la muncă și în altă zi! Și JayJay a fost atât de impresionant, încât l-a dat model lumii, printr-un mesajul pe internet.

Uneori, prejucățile nu ne lasă să vedem că și oamenii străzii sunt, de fapt, tot oameni.